Uree

1. INFORMATII GENERALE SI RECOMANDARI:

Urea este sintetizată în ficat ca produs final al metabolismului proteinelor și aminoacizilor. Prin urmare, sinteza ureei depinde de consumul zilnic de proteine și de metabolismul proteic endogen. O mare parte din ureea produsă în timpul acestor procese metabolice este eliminată prin filtrare glomerulară, 40–60% din aceasta fiind difuzată înapoi în sânge, indiferent de debitul din tubulul proximal. Redifuzia în tubulul distal depinde de debitul urinar și este reglată de hormonul antidiuretic. În timpul diurezei, există o redifuzie minimă a ureei în sânge; o cantitate mare de uree este excretată în urină, iar concentrația de uree plasmatică este redusă. În timpul antidiurezei, care poate apărea în cazul insuficienței cardiace cauzate de oligurie, exicoză sau sete, ureea este redifuzată în tubuli la o rată ridicată, iar ureea plasmatică crește. Înainte de și după un caz de insuficiență renală, debitul tubular al urinei scade, ducând la o redifuzie crescută a ureei în tubulii distali și o secreție ridicată de creatinină. Creșterea prerenală a concentrației de uree apare în cazul decompensării cardiace, catabolismului proteic ridicat și deplețiunii de apă. Nivelurile de uree pot fi crescute din cauza unor afecțiuni renale, cum ar fi glomerulonefrita acută, nefrita cronică, polichistoza renală, necroza tubulară și nefroscleroza. Creșterile postrenale ale ureei pot fi cauzate de obstucționarea tractului urinar. Concentrația plasmatică de uree este determinată prin perfuzie renală, rata sintezei de uree și rata de filtrare glomerulară (GFR) și poate fi crescută în cazul insuficienței renale acute, insuficienței renale cronice și azotemiei prerenale. În cazul pacienților dializați, concentrația de uree este reprezentativă pentru degradarea proteinelor, precum și un indicator al statusului metabolic. În cazul insuficienței renale în stadiu terminal, semnele urotoxice, mai ales cele legate de sistemul gastrointestinal, sunt corelate cu concentrația de uree. Determinarea nivelurilor de uree serică și determinarea nivelurilor de creatinină serică sunt efectuate adesea concomitent în cazul diagnosticului diferențial al funcției renale.

2. SPECIMEN PROBA SI STABILITATE:

Ser și plasmă tratată cu EDTA sau litiu-heparină. Nu utilizați plasmă tratată cu amoniu-heparină.Produs stabil în ser și plasmă timp de 7 zile dacă este păstrat la temperaturi cuprinse între 2 și 25°C. Probele hemolizate și extrem de icterice trebuie evitate.

Urină: se recomandă recoltarea după 24 de ore fără utilizare de conservanți. Produs stabil în urină timp de 7 zile, dacă este depozitat la temperaturi cuprinse între 2 și 8°C și timp de 2 zile, dacă este depozitat la temperaturi cuprinse între 15 și 25°C.

3. METODA:

Spectrofotometrica

4. VALORI DE REFERINTA:

Ser/Plasmă:

Adult (global): 2,8–7,2 mmol/L (17–43 mg/dL)

Nou-născut: 1,4–4,3 mmol/L (8,4–25,8 mg/dL)

Sugar/copil: 1,8–6,4 mmol/L (10,8–38,4 mg/dL)

Urină: 250–570 mmol/zi (15.000–34.200 mg/zi)

Valorile preconizate pot varia în funcţie de vârstă, sex, tip probă, dietă şi localizare geografică. Fiecare laborator trebuie să verifice transferabilitatea valorilor preconizate propriei sale populaţii şi, dacă este necesar, să determine propriul interval de referinţă conform bunelor practici de laborator. În scopuri de diagnostic, rezultatele trebuie să fie evaluate mereu împreună cu antecedentele medicale şi alte rezultate.

Aceste valori sunt dedicate sistemelor Beckman Coulter. In cazul in care acest test este efectuat pe un alt sistem, valorile de mai sus pot fi diferite.

5. BIBLIOGRAFIE:

1. Metoda de lucru Beckman Coulter

2. Frances Fischbach – A Manual of Laboratory and Diagnostic Tests – Lippincott Williams &Wilkins, USA, 8 Ed. 2009

3. Jacques Wallach – Interpretarea testelor de diagnostic – Editura Stiintelor Medicale, Romania, Ed. 7

Top