Imunoglobulina IgM

1. INFORMATII GENERALE SI RECOMANDARI:

Imunoglobulina din clasele IgG, IgA, IgM, IgD și IgE este prezentă în ordine descrescătoare a concentrației în serul persoanelor sănătoase. IgM reprezintă aproximativ 7% din totalul imunoglobulinelor plasmatice și este prima imunoglobulină care răspunde la un stimul antigenic. IgM circulă normal în plasmă în formă pentamerică și, din cauza masei moleculare relativ mari (971 kDa), un procent de 75–80% din IgM este localizat intravascular. Clasa IgM include anticorpi naturali, de exemplu izohemaglutininele grupei sanguine AB0, Rh din serul fiziologic și, de exemplu, anticorpii factorilor reumatoizi din IgG. Funcțiile esențiale ale IgM în răspunsul imun sunt aglutinarea agenților patogeni și activarea căii clasice a complementului. Modificările concentrațiilor imunoglobulinei serice pot fi clasificate astfel: Hipogamaglobulinemii. Deficiența de IgM este rară și este asociată cu infecțiile piogene recurente. Gamopatiile policlonale, nivelurile de IgM sunt crescute în ciroza biliară primară, infecțiile sanguine cu protozoare, precum malaria, infecțiile virale sau bacteriene și artrita reumatoidă. Gamopatiile monoclonale, de exemplu, în macroglobulinemia Waldenström și limfomul malign. Niveluri crescute de IgM în serul din cordonul ombilical sau în primele patru săptămâni de viață pot indica infecții intrauterine sau neonatale, precum rubeola, infecția cu citomegalovirus, toxoplasmoza sau sifilisul.

2. SPECIMEN PROBA SI STABILITATE:

Ser şi EDTA sau plasmă heparinizată.

Produs stabil în ser și plasmă timp de 4 luni, dacă este depozitat la temperaturi cuprinse între 2 și 8°C și timp de 2 luni, dacă este depozitat la temperaturi cuprinse între 15 și 25°C. Probele lipemice trebuie evitate.

3. METODA:

Imunoturbidimetrică

4. VALORI DE REFERINTA:

Adulţi: 0,4–2,3 g/L (40–230 mg/dL)

Copii: 0,2–2,0 g/L (20–200 mg/dL)

Valorile preconizate pot varia în funcţie de vârstă, sex, tip probă, dietă şi localizare geografică. Fiecare laborator trebuie să verifice transferabilitatea valorilor preconizate propriei sale populaţii şi, dacă este necesar, să determine propriul interval de referinţă conform bunelor practici de laborator. În scopuri de diagnostic rezultatele trebuie să fie evaluate mereu împreună cu antecedentele medicale şi alte rezultate.

Aceste valori sunt dedicate sistemelor Beckman Coulter. In cazul in care acest test este efectuat pe un alt sistem, valorile de mai sus pot fi diferite.

5. BIBLIOGRAFIE:

1. Metoda de lucru Beckman Coulter

2. Frances Fischbach – A Manual of Laboratory and Diagnostic Tests – Lippincott Williams &Wilkins, USA, 8 Ed. 2009

3. Jacques Wallach – Interpretarea testelor de diagnostic – Editura Stiintelor Medicale, Romania, Ed. 7

Top