Creatinkinaza-izoenzima MB

1. INFORMATII GENERALE SI RECOMANDARI:

Creatinkinaza (CK) CE 2.7.3.2, un dimer alcătuit din subunități de M-mușchi și/sau C-creier care se leagă pentru a forma izoenzimele CK-MM, CK-MB și CK-BB, catalizează fosforilarea reversibilă a creatininei de către ATP. Măsurătorile de CK sunt utilizate mai ales în diagnosticarea și tratarea infarctului miocardic și reprezintă cel mai sensibil indicator al leziunilor musculare. Concentrația de CK crește în prezența necrozei sau regenerării musculare și este, prin urmare, ridicată în majoritatea cazurilor de miopatie, cum ar fi distrofia musculară Duchenne și în cazul bolilor asociate cu necroza musculară, cum ar fi rabdomioliza. Concentrația totală de CK poate fi ridicată în cazul bolilor sistemului nervos central, cum ar fi sindromul Reye, unde o creștere de 70 de ori a activității de CK indică gradul de severitate a encefalopatiei. CK-BB predomină în creier, prostată, intestine, plămâni, rinichi, vezica urinară, uter, ficat, glanda tiroidă și placentă. CK-MM predomină în mușchii scheletici și miocard. În cazul persoanelor

sănătoase, activitatea serică totală este alcătuită în mare parte din CK-MM, în timp ce celelalte izoenzime și variante CK sunt prezente sub formă de urme sau cantități nedetectabile. CK-MB este prezent în cantități variabile în miocard și în cantități minime în mușchii scheletici. Activitatea CK crește în urma leziunilor miocardice, cu o creștere semnificativă atât în fracțiunile CK-MM cât și CK-MB. Creșterea proporțională în fracțiunile CK-MB depinde într-o anumită măsură de dimensiunea leziunii miocardice și de existența unor leziuni miocardice anterioare. Schimbările raportului dintre CK-MB și CK-MM pot fi utilizate pentru diagnosticul infarctului miocardic (MI), raportul atingând valoarea maximă în decurs de 1,5 ore după MI. Precizia diagnosticului și specificitatea estimării concentrației de CK totală pentru diagnosticarea unui MI pot fi îmbunătățite prin determinarea ratei de creștere („pantă”) a concentrației de CK pe o serie de probe recoltate la internare și la 4, 8 și 12 ore după aceasta. O creștere incrementală de 50% pe oră pe parcursul acestui interval diferențiază infarctul miocardic acut și non-infarctul cu o eficiență generală de 94%. Pentru confirmarea diagnosticului în cazul pacienților care necesită un diagnostic timpuriu de infarct miocardic, se recomandă utilizarea unui marker biologic care apare rapid, cum ar fi CK-MB și a unui marker biologic care crește mai târziu, de exemplu troponina cardiacă.

2. SPECIMEN PROBA SI STABILITATE:

Se recomandă proba de ser. Probele lipemice, hemolizate și extrem de icterice trebuie evitate. Lăsați proba să se coaguleze și separați imediat serul de celule pentru a reduce la minimum hemoliza și riscul de contaminare cu adenilat kinază din globulele roșii.

În locuri ferite de lumină, CK/CK-MB este stabilă în ser timp de 7 zile, dacă este păstrată la temperaturi cuprinse între 2 și 8°C, timp de 2 zile, dacă este păstrată la temperaturi cuprinse între 20 și 25°C și timp de 1 an dacă este păstrată la -20°C.

Poate fi utilizată și plasmă heparinizată, fără hemoliză. Probele de plasmă pot produce ocazional reacții cu rate imprevizibile, obținându-se rezultate fals scăzute.6 Nu se recomandă utilizarea plasmei tratate cu EDTA, oxalat sau citrat.

3. METODA:

Spectrofotometrica

4. VALORI DE REFERINTA:

Adulti (37°C): < 24 U/L (0,4 μkat/L)

Infarct miocardic:

riscul de producere a unor leziuni miocardice este ridicat în următoarele situații:

U/L:

1: CK total > 250

2: CK-MB > 24

3: Activitatea CK-MB este intre 6 si 25% din totalul CK

μkat/L:

1: CK total > 4,17

2: CK-MB > 0,4

3: Activitatea CK-MB este intre 6 si 25% din totalul CK

Dacă se suspectează infarctul miocardic și valorile obținute sunt sub limitele indicate, infarctul poate fi recent. În acest caz, orice determinare trebuie repetată peste 4 ore cu o probă nouă. O fracțiune sub 6% indică leziuni ale mușchilor scheletici. O fracțiune de peste 25% poate indica prezența de macro-CK și sunt necesare teste suplimentare.

Valorile preconizate pot varia în funcţie de vârstă, sex, tip probă, dietă şi localizare geografică. Fiecare laborator trebuie să verifice transferabilitatea valorilor preconizate propriei sale populaţii şi, dacă este necesar, să determine propriul interval de referinţă conform bunelor practici de laborator. În scopuri de diagnostic rezultatele trebuie să fie evaluate mereu împreună cu antecedentele medicale şi alte rezultate.

Aceste valori sunt dedicate sistemelor Beckman Coulter. In cazul in care acest test este efectuat pe un alt sistem, valorile de mai sus pot fi diferite.

5. BIBLIOGRAFIE:

1. Metoda de lucru Beckman Coulter

2. Frances Fischbach – A Manual of Laboratory and Diagnostic Tests – Lippincott Williams &Wilkins, USA, 8 Ed. 2009

3. Jacques Wallach – Interpretarea testelor de diagnostic – Editura Stiintelor Medicale, Romania, Ed. 7

Top